Sindromul Bardet-Biedl (SBB) este o boală rară care afectează mai multe organe, printre care și rinichii. SBB este cauzat de funcționarea anormală a unei componente celulare numită cil (sau cili, la plural) care este prezentă pe mai multe tipuri de celule din diferite organe. Cilii sunt proiecții lungi, subțiri, asemănătoare unor fire de păr, care permit celulei să primească semnale atât din exteriorul cât și din interiorul acesteia. Sindromul Bardet-Biedl este, prin urmare, clasificat ca fiind o „ciliopatie“- adică o boală cauzată de afectarea cililor celulari (pentru a afla mai multe despre cili și funcția lor, a se vedea mai jos).
Scopul acestei broșuri este de a explica ce organe pot fi afectate de sindromul Bardet-Biedl și cum pot fi îmbunătățite prognosticul și calitatea vieții pacienților cu SBB. Diagnosticul precoce este important pentru creșterea calității vieții, iar pacienții cu SBB necesită, în general, îngrijire multidisciplinară.
Problemele renale pot cauza complicații grave ale bolii și, ulterior în această broșură, vom explica modul în care medicația și modificările stilului de viață pot întârzia apariția insuficienței renale.
Boala a fost descrisă pentru prima dată în mod independent în 1920 de către un medic francez, Georges Bardet, și în 1922 de către un patolog austro-ungar, Artur Biedl. De atunci, mai mult de 200 de cazuri de SBB au fost raportate în literatura medicală. În anul 2000, cercetătorii au descoperit o mutație genetică ce cauzează sindromul Bardet Biedl. Noile date indică faptul că cel puțin 24 de gene sunt implicate în dezvoltarea SBB. Aceste gene sunt adesea numite gene SBB și joacă un rol critic în funcția ciliilor.
Sindromul Laurence-Moon ≠ Sindromul Bardet Biedl
În trecut, sindromul Laurence-Moon-Bardet-Biedl a fost descris ca o singură boală. În prezent, ambele sindroame (sindromul Laurence-Moon și sindromul Bardet-Biedl) sunt identificate și tratate separat, însă ambele sindroame sunt clasificate ca fiind ciliopatii.
Ciliopatiile sunt un grup de boli cauzate de mutații genetice ce determină disfuncția ciliilor, afectând multe organe ale corpului uman.
Deoarece cilii sunt localizați pe mai multe celule ale corpului, bolile sunt de obicei complexe și includ mai multe organe, motiv pentru care sunt numite sindroame.
Rolul cililor în majoritatea țesuturilor rămâne necunoscut, iar modul în care disfuncția ciliară duce la o boală atât de gravă este un subiect important de cercetare în prezent.
Sindromul Alström | Sindromul Sensenbrenner | Sindromul de polidactilie cu coaste scurte |
Displazie toracică asfixiantă (ATD) | Sindromul Jeune | Sindromul Ellis-van Creveld |
Sindromul Joubert | Amauroza congenitală Leber | Sindromul McKusick-Kaufman |
Sindromul Meckel-Gruber | Nefronoftizia | Sindromul oro-facio-digital |
Boala renală polichistică | Diskinezia ciliară primară | Sindromul Senior-Loken |
Sindromul Bardet-Biedl este cauzat de modificarea (mutația) unei singure gene și, prin urmare, se numește monogenic.
Sindromul se moștenește în mod autosomal recesiv.
Ce înseamnă acest lucru?
Pentru apariția unei boli autozomal recesive, un copil trebuie să moștenească două copii mutante/ modificate ale genei, câte una de la fiecare părinte. Dacă se moștenește doar o singură genă mutantă/ modificată, copilul nu va avea SBB, dar va fi purtător al sindromului. Copilul din fiecare sarcină are un risc de 25% să primească ambele gene mutante/ modificate și să aibă astfel SBB. Ambele sexe sunt afectate în mod egal.
În exemplul de mai jos, puteți vedea arborele genealogic (pedigree-ul) al unei familii cu SBB:
Pentru părinții care au un copil cu SBB, riscul pentru viitoarele sarcini este:
- 25% ca copilul să aibă SBB
- 50% că copilul să nu aibă SBB, dar să fie purtător al genei mutante
- 25% că copilul să nu aibă SBB și să nu fie purtător al genei mutante
Până în prezent (2022), au fost identificate mutații în 24 de gene SBB.
Genele SBB sunt schițele pentru diferite proteine SBB care sunt importante în funcția ciliilor și în unele mecanisme de transport celular.
În acest sens, dacă una dintre proteinele SBB nu funcționează (din cauza unei mutații în gena respectivă), întregul aparat nu va funcționa așa cum ar trebui, ceea ce duce la aceeași boală → Sindromul Bardet Biedl.
Prevalența acestei boli în Europa este estimată la 1 din 150 000 - 175 000 de persoane. În unele populații izolate (de exemplu, în rândul beduinilor israelieni și al portoricanilor), se constată că este mai frecventă: aproximativ 1 la 100 000 de persoane. Prezența unor semne clinice specifice poate determina testarea genetică.
De ce are copilul meu SBB?
În cele mai multe cazuri, o persoană are SBB deoarece a moștenit câte o copie a genei modificate de la fiecare părinte și, prin urmare, are două copii ale aceleiași gene mutante.
Purtătorii nu prezintă, în general, niciun semn sau simptom al bolii deoarece, pe lângă gena defectă, au și o a doua genă, normală.
Poate apărea boala la alți membri ai familiei?
În cazul în care un membru al familiei are un diagnostic de SBB confirmat genetic, frații și alte rude pot fi testați pentru a vedea dacă sunt purtători ai genei patogene în scopul planificării familiale.
Cunoașterea mutației SBB în familie poate constitui, de asemenea, baza screening-ului prenatal în cazul în care părinții doresc să afle la începutul sarcinii dacă fătul este afectat.
Planificarea familială pentru persoanele afectate de SBB: consilierea genetică
Persoanele cu SBB care doresc să aibă copii ar trebui să beneficieze de consiliere genetică. Partenerul persoanei care suferă de SBB ar trebui să fie testat pentru statutul de purtător, pentru a determina dacă sunt purtători ai aceleiași mutații în aceeași genă. Dacă nu sunt purtători ai aceleiași mutații, atunci copiii lor vor fi purtători ai genei afectate, dar nu vor avea SBB.
Dacă partenerul este purtător al unei mutații în aceeași genă, fiecare copil are 50% șanse să aibă sindromul. Dacă ambii părinți au SBB, cu mutații în aceleași gene, atunci toți copiii vor avea SBB.
Patologia SBB: ce sunt cilii și cum funcționează?
Mecanismul care duce la SBB este încă neclar, însă principala cauză a tulburărilor care apar în SBB se datorează cililor care au o structură sau funcționalitate anormale.
Cilii sunt structuri subțiri, asemănătoare unor fire de păr, care sunt vizibile doar la microscop. Ele apar pe suprafața aproape a tuturor celulelor din corpul nostru. Există diferite tipuri de cili care îndeplinesc funcții diferite.
Lungimea unui singur cil este de 1-10 micrometri, iar lățimea este mai mică de 1 micron.
Cilii joacă un rol foarte important, chiar înainte de naștere, permițând dezvoltarea embrionară, migrația celulară și diferențierea organelor.
O funcție principală a cililor este cea senzorială și astfel aceșatia joacă un rol important în ceea ce privește perceperea mirosului, vederii, atingerii și senzației de temperatură.
Există diferite tipuri de cili:
Cilii care se pot mișca se numesc cili motili. Aceștia sunt localizați pe suprafața plămânilor, a celulelor respiratorii sau a urechii medii, unde ajută la eliminarea mucusului și a agenților infecțioși prin mișcări ritmice și ondulatorii.
Acești cili joacă, de asemenea, un rol important în mișcarea spermatozoizilor.
Cilii care nu sunt capabili să se miște se numesc cili imobili/cili primari. Aceste structuri primesc semnale din exteriorul celulei și le transmit în interior, permițând celulelor învecinate să comunice între ele. De exemplu, în rinichi, celulele pot primi semnale despre nivelul unor substanțe chimice din urină.
În SBB, funcționarea cililor primari este afectată
Sa demonstrat că mutațiile genetice întâlnite în SBB codifică proteine care sunt responsabile pentru funcția sau dezvoltarea cililor.
Un cil primar este format dintr-un corp bazal (albastru închis) și o structură tubulară (verde) formată din microtubuli. Cele 24 de proteine SBB diferite au funcții diferite în cadrul cilului.
Opt proteine SBB (SBB1, SBB2, SBB4, SBB5, SBB7, SBB8, SBB9 și SBB18) formează un complex stabil cunoscut sub numele de SBBome, care reglează traficul de molecule către membrana ciliară. Altele constituie un complex de proteine de tip chaperone care este important pentru construirea corectă a SBBome-ului. Alte câteva proteine SBB ajută la localizarea SBBome în poziția sa finală. Funcțiile parțial suprapuse ale proteinelor SBB explică de ce diferite mutații în diferite gene SBB determină semne și simptome similare ale bolii.
SBB afectează multe organe, iar simptomele pot varia semnificativ de la un pacient la altul, chiar și de la o persoană la alta în cadrul aceleiași familii. Definit în mod clasic prin șase caracteristici, SBB este de obicei diagnosticat în copilărie.
Printre simptomele comune se numără obezitatea, deficiențele de vedere, degete suplimentare la mâini și/sau la picioare, disfuncția testiculară la băieți, defecte renale și dificultăți de învățare.
Deși SBB poate fi diagnosticat pe baza testelor genetice care dezvăluie mutații în cadrul unor gene specifice, prezența simptomelor primare și secundare poate fi folosită pentru a indica ce pacienți sunt suspectați de SBB și au nevoie de examinare genetică.
Diagnosticul, bazat pe prezența unor caracteristici primare și secundare, a fost propus de Forsythe și Beales în 2003.
SBB poate fi diagnosticat dacă persoana respectivă are cel puțin trei caracteristici primare și două secundare sau dacă are cel puțin patru caracteristici primare.
Utilitatea acestor criterii clinice poate fi limitată de faptul că multe dintre aceste caracteristici clinice apar treptat, pe măsură ce copilul se dezvoltă și, prin urmare, sensibilitatea criteriilor de diagnostic propuse este scăzută la copiii mici. Mai mult, unii pacienți care chiar dacă au un diagnostic genetic nu îndeplinesc întotdeauna criteriile clinice de diagnostic și poate exista, de asemenea, o variabilitate a simptomelor, chiar și în cazul celor cu aceeași mutație genetică.
Prin urmare, este important ca: Prezența acestor criterii clinice să fie verificată periodic la un copil la care se ia în considerare un diagnostic de SBB.
Criteriile de diagnostic pentru SBB propuse de către Beales et all.:
Criterii primare | Criterii secundare |
Degenerescența retinei (Distrofie de conuri și bastonașe) | Strabism Modificarea structurii cristalinului (cataractă) Modificări ale suprafeței corneei (astigmatism) |
Degete suplimentare la mâini și/sau picioare (polidactilie) | Degete mai scurte la mâini și picioare (brahidactilie) Degete de la mâini și picioare fuzionate (sindactilie) |
Obezitatea centrală | Tulburări de vorbire |
Dizabilități de învățare | Întârzieri în dezvoltare/ tulburări de comportament |
Malformații renale | Producerea anormal de mare de urină (poliurie) Setea excesivă (polidipsie) Diabet insipid |
Funcția redusă a testiculelor (hipogonadism) (bărbați) /anomalii genitale (femei) | Înghesuială dentară/hipodonție/rădăcini mici/palat înalt arcuit Dismorfism craniofacial |
Obezitatea este o acumulare excesivă de țesut adipos în organism. Clasificarea obezității a fost stabilită de OMS (Organizația Mondială a Sănătății) și se bazează în prezent pe indicele de masă corporală (IMC), care se calculează ca fiind greutatea corporală în kg împărțită la înălțimea la pătrat (m²).
Indicele de masă corporală: IMC=kg/m²
La adulți, supraponderabilitatea este definită ca având un IMC ≥25, iar obezitatea ca având un IMC ≥30. La copii și adolescenți, a fi supraponderal este definit ca având un IMC ≥ percentila (pc) 85 pentru vârstă și sex, iar obezitatea ca fiind un IMC ≥pc 95.
Obezitatea în SBB
Leptina este un hormon produs de celulele grase (adipocite) care ajută la reglarea echilibrului energetic prin inhibarea foamei. Funcția principală a leptinei este de a trimite un semnal către creier care raportează cât de multă grăsime este stocată în celulele adipoase ale organismului. Leptina acționează asupra receptorilor celulari din hipotalamus, mediind în consecință alimentația. În cazul obezității, apare o sensibilitate scăzută la leptină (la fel ca rezistența la insulină în cazul diabetului de tip 2), ceea ce duce la incapacitatea de a detecta senzația de sațietate, în ciuda depozitelor mari de energie și a nivelurilor ridicate de leptină. Persoanele obeze au niveluri ridicate de leptină, dar mecanismul de semnalizare a leptinei nu funcționează din cauza unei afecțiuni cunoscute sub numele de rezistență la leptină.
Rezistența la leptină poate provoca o foame irepresibilă și reducerea numărului de calorii arse. S-a demonstrat că proteinele SBB afectează răspunsul la leptină, iar pierderea genelor SBB duce la rezistența la leptină. Acesta este un motiv pentru care mulți pacienți cu SBB sunt obezi.
Problemele oculare reprezintă o preocupare centrală la pacienții cu SBB, deoarece aproape toți pacienții se confruntă cu pierderea progresivă a vederii. Primul simptom care debutează este, de obicei, orbirea nocturnă, observată în general în jurul vârstei de 8-9 ani.
Care este motivul acestei pierderi de vedere?
Simptome vizuale minore frecvente ale SBB:
Evoluția tulburărilor de vedere la pacienții cu SBB:
Primul simptom este de obicei reprezentat de tulburările de vedere nocturnă , ce apar la copii cu vârsta de 8-9 ani. Câmpul vizual este de obicei afectat începând cu vârsta de 10 ani. Până la vârsta de 17 ani, se instalează de obicei așa-numita vedere în tunel. Din a doua până în a treia decadă a vieții, acuitatea vizuală scade treptat până la 10% sau mai puțin la aproape toți pacienții.
Pentru o mai bună înțelegere a biologiei din spatele degenerării conurilor și bastonașelor:
Bastonașele și conurile sunt celule fotoceptoare ale retinei și au un segment special de absorbție a luminii. Aceste segmente sunt cili modificați. Mutația SBB duce la un transport deficitar de proteine între segmentul care absoarbe lumina și alte părți ale celulei. Această deficiență de transport duce la moartea bastonașelor și a conurilor și la degenerarea totală a retinei și orbire.
Polidactilia este definită ca prezența unor degete suplimentare la mâini sau la picioare încă de la naștere și reprezintă un indiciu cheie al sindromului Bardet-Biedl. Deoarece acestea sunt de obicei îndepărtate în copilăria timpurie, prezența lor poate fi uitată, având astfel un impact asupra procesului de diagnostic.
Polidactilia apare la aproximativ 70% dintre pacienții cu SBB, apărând mai frecvent la nivelul picioarelor decât la nivelul mâinilor.
Degetele de la mâini și de la picioare pot fi, de asemenea, fuzionate (sindactilie) iar acest lucru este mai frecvent între al doilea și al treilea deget de la picior. Degetele de la mâini și de la picioare pot fi ocazional anormal de scurte în lungime (brahidactilie), iar picioarele pot fi late, mai scurte în lungime și să aibă o boltă plată.
Sindactilia sau brahidactilia sunt clasificate ca simptome secundare ale SBB.
La bărbați, o dimensiune mică și o funcție afectată a testiculelor este denumită „hipogonadism testicular“. Acesta se poate manifesta printr-un penis mic, prin imposibilitatea testiculelor de a coborî în scrot („criptorhidism“) sau prin întârzierea apariției pubertății. Testiculele necoborâte sunt un element important deoarece sunt asociate cu un risc mai mare de cancer testicular și nu trebuie lăsate nesupravegheate. Bărbații sunt aproape invariabil infertili.
O mare varietate de malformații genitale au fost observate la femei, ceea ce contribuie la ratele scăzute de fertilitate în cazul pacienților cu SBB. Acestea se pot manifesta ca un uter, trompe uterine sau ovare subdezvoltate. Ciclurile menstruale sunt adesea întârziate și pot fi, de asemenea, neregulate.
Rata de fertilitate este scăzută, dar se știe că unele persoane de ambele sexe au avut copii biologici.
Cilii sunt prezenți în celulele renale, ceea ce explică de ce pacienții cu SBB prezintă disfuncții și malformații renale. Anomaliile renale afectează cel puțin 50% dintre pacienții cu SBB.
Date științifice recente arată că:
Pot apărea rinichi solitari (lipsește un rinichi) sau displazie renală (rinichiul nu este complet dezvoltat). În cazul în care ambii rinichi sunt displazici, în funcție de gravitatea anomaliilor, funcția renală poate fi afectată și poate fi necesară terapia de substituție a funcției renale (dializă sau transplant de rinichi).
Refluxul vezico-ureteral - în acest caz, urina curge din vezica urinară către rinichi (în loc să curgă de la rinichi către vezică) și poate contribui la apariția infecțiilor tractului urinar.
Rinichiul în potcoavă - este patologia în care cei doi rinichi se unesc (fuzionează) în partea de jos în timpul sarcinii, pentru a forma un „U“, ceea ce îi dă numele de „potcoavă“. Diureza poate fi afectată, ceea ce duce la creșterea frecvenței litiazei renale (calculi renali) și a infecțiilor tractului urinar. Rinichiul în potcoavă poate apărea singur sau împreună cu alte anomalii.
Anomaliile de fuziune încrucișată - apar atunci când ambii rinichi se dezvoltă pe aceeași parte a corpului. În multe cazuri cei doi rinichi pot fi, de asemenea, fuzionați împreună, păstrându-și însă propriile vase și uretere.
Displazia renală cunoscut și sub numele de rinichi displastic multichistic - este o situație în care structurile interne ale unuia sau ambilor rinichi nu se dezvoltă normal în timpul sarcinii. Bebelușii cu displazie renală severă care afectează ambii rinichi în general nu supraviețuiesc la naștere. Copiii cu displazia unui singur rinichi vor avea o funcție renală normală dacă celălalt rinichi nu este afectat. Cei cu displazie ușoară a ambilor rinichi pot avea nevoie de terapie de substituție a funcției renale mai devreme sau mai târziu.
Vezica urinară neurogenă - aceasta este cauzată de o funcționare deficitară a nervilor care controlează funcția vezicii urinare, iar vezica nu se poate umple sau goli în mod corect. Mușchii vezicii urinare pot deveni hiperactivi și se pot contracta în mod anormal, chiar înainte ca vezica să fie plină, sau mușchii pot deveni prea leneși, ceea ce duce la incontinență urinară. În alte cazuri, mușchii devin hipoactivi și, chiar dacă vezica este plină, mușchii nu se contractă, astfel că persoana poate să nu simtă senzația sau nevoia de a merge la toaletă.t.
Ai mai auzit de asta?
După cum s-a arătat recent, pacienții cu SBB au, de asemenea, o prevalență mai mare a anumitor boli autoimune:
La pacienții cu SBB au fost descoperite modificări ale globulelor roșii (eritrocite) și trombocitelor, precum și niveluri ridicate ale globulelor albe (leucocite). Unele studii relevă o legătură între ciliopatii și dereglări ale sistemelor imunitar și hematopoietic. Unele dintre aceste disfuncții sunt asociate cu obezitatea indusă de SBB, care duce la o concentrație ridicată de globule albe în sânge la pacienții cu SBB. Obezitatea poate induce starea de inflamație metabolică de grad scăzut și unul dintre principalii actori în inflamația asociată obezității este leptina, un hormon derivat din adipocite care acționează ca o citokină proinflamatorie. S-a demonstrat că semnalizarea leptinei în sistemul nervos central reglează răspunsurile imune. Astfel, este posibil ca semnalizarea defectuoasă a leptinei în sistemul nervos să contribuie în mod direct la prevalența ridicată a autoimunității la pacienții cu SBB.
SBB este o afecțiune atât de rară încât mulți pediatri, de-a lungul carierei lor, nu au întâlnit niciodată un pacient cu acest sindrom. Un diagnostic precoce oferă o șansă mai bună de a oferi copilului dumneavoastră îngrijirea medicală potrivită.
Pentru a pune un diagnostic este necesară cunoașterea istoricului medical al pacientului, a simptomelor și a dezvoltării fizice și intelectuale, precum și a rezultatelor testelor de laborator. Din cauza variabilității mari a manifestărilor clinice și a momentelor diferite de apariție a acestora, pacientul suspectat de SBB necesită reevaluare periodică. În cele din urmă, un test genetic confirmă în mod cert diagnosticul, deși încă nu au fost identificate toate mutațiile responsabile de SBB.
Antecedentele familiale: SBB este o boală autozomal recesivă, ceea ce înseamnă că este nevoie de două copii anormale ale unei anumite gene pentru ca boala să apară. De cele mai multe ori, părinții sunt purtători sănătoși și nu prezintă niciun simptom, deoarece fiecare dintre ei are doar o singură copie anormală. Cu toate acestea, mutația genei poate fi, de asemenea, non-ereditară, adică formarea unei copii anormale a genei a avut loc spontan în timpul dezvoltării embrionare. Aceasta se numește „mutație de novo“.
Un examen clinic complet cu măsurarea înălțimii, greutății, indicelui de masă corporală (IMC) și măsurarea tensiunii arteriale ca parte a monitorizării de rutină pentru pacienții cu suspiciune de SBB ar trebui să aibă loc la fiecare consultație. Se recomandă, de asemenea, monitorizarea
și, de preferință, înregistrarea regulată a acestor măsurători la domiciliu.
Examinări imagistice: pentru a detecta prezența chisturilor sau a altor anomalii ale sistemului urinar, testiculelor și ficatului.
Ecografia renală: arată prezența chisturilor renale sau a altor malformații ale sistemului urinar sau reproducător.
Ecografia cardiacă: pentru a diagnostica defectele cardiace care se caracterizează frecvent prin hipertrofie cardiacă.
Imagistica prin rezonanță magnetică (IRM) a abdomenului: este mai precisă în evaluarea numărului, sediului și dimensiunii chisturilor și este utilizată în principal pentru a monitoriza evoluția bolii.
Consult oftalmologic complet: pentru a diagnostica degenerescența retiniană-de exemplu, prezența retinopatiei pigmentare.
Retinopatia pigmentară poate fi detectată prin examinarea globului ocular, cu ajutorul unei lămpi speciale, după ce pupila a fost dilatată.
Electroretinograma (ERG): este un test oftalmologic utilizat pentru a diagnostica retinopatia și poate fi efectuat la orice vârstă. Acesta presupune înregistrarea reacției electrice a retinei la stimularea luminii și poate arăta modificări timpurii în primii doi ani de viață, deși modificările semnificative sunt rareori vizibile înainte de vârsta de cinci ani.
Măsurarea câmpului vizual: se efectuează de obicei după vârsta de aproximativ 7 ani, deoarece necesită o cooperare activă cu pacientul.
Teste de sânge și de urină: Testele de sânge și de urină sunt efectuate în mod regulat, în principal pentru a monitoriza funcția renală, pentru a diagnostica și a trata diabetul, precum și dislipidemia.
Evaluarea endocrinologică trebuie să includă o evaluare a oricăror semne și simptome de diabet zaharat, cu testarea ulterioară a toleranței orale la glucoză dacă este cazul. Este importantă evaluarea funcției tiroidiene, a profilului lipidic și a dezvoltării caracteristicilor sexuale secundare. Dacă este cazul, se pot efectua teste suplimentare ale funcției hipofizare și se poate iniția o terapie de substituție hormonală. În timpul adolescenței, analizele de sânge vor detecta eventualele tulburări de secreție a hormonilor sexuali (testosteron sau estrogen).
Testarea genetică: deoarece SBB poate fi cauzat de mutații în diferite gene, iar simptomele pot sugera alte sindroame asociate de asemenea cu funcționarea anormală a ciliilor, se recomandă metode de testare genetică moleculară, inclusiv teste de tipul panelurilor multigenice sau chiar testarea genomică completă (secvențierea exonilor).
Studiile genomice pot dezvălui variante patogene în gene cunoscute dar care nu au fost încă incluse în panelurile de gene sau în gene noi cunoscute anterior ca fiind legate de SBB.
În prezent, au fost descoperite mai mult de 24 de tipuri de mutații genetice care provoacă acest sindrom. Toate aceste mutații duc la structura anormală și/sau la o acțiune deficitară a cililor primari.
Cele mai frecvente mutații implică următoarele gene:
SBB 1 - 23,4% din toți pacienții cu SBB
SBB10 - 14,5% din toți pacienții cu SBB
SBB 2 - 9,6% din toți pacienții cu SBB
SBB12 - 6,4% din toți pacienții cu SBB
Putem confunda SBB cu alte boli și cum putem face diferența în acest caz?
Da, sindromul Bardet-Biedl poate fi confundat cu alte sindroame cu simptome similare. Nu este întotdeauna ușor să se pună rapid un diagnostic. Pacienții prezintă adesea semne și simptome nespecifice, comune diferitelor sindroame din grupul cliopatiilor.
Sindromul Laurence-Moon, mult timp confundat cu sindromul Bardet-Biedl,provoacă printre alte simptome tulburări neurologice (tulburări de echilibru sau lipsă de coordonare și/sau paralizie a picioarelor) și polidactilie. Genele responsabile sunt diferite de cele care provoacă sindromul Bardet-Biedl.
Sindromul Alström se caracterizează prin anomalii ale retinei, obezitate, pierderea progresivă a auzului, anomalii renale, diabet și dezvoltarea slabă a organelor sexuale (hipogonadism) la băieți. Unele dintre aceste simptome și manifestări coincid cu sindromul Bardet-Biedl, însă nu există polidactilie sau dificultăți de învățare. Gena responsabilă pentru sindromul Alström a fost identificată și este diferită de cele implicate în sindromul Bardet-Biedl.
Sindromul Cohen combină retinopatia cu miopia (probleme la vederea la depărtare), obezitatea și anomalii dentare specifice. Gena în cauză este, de asemenea, identificată și este diferită de cele implicate în sindromul Bardet-Biedl.
Sindromul McKusick-Kaufman provoacă anomalii genitale, degete supranumerare și defecte cardiace. Cu toate acestea, nu include retinopatia pigmentară, ceea ce îl deosebește de sindromul Bardet-Biedl
Un diagnostic corect stabilit în copilăria precoce poate contribui la gestionarea eficientă a sindromului Bardet-Biedl. Cercetările sunt în curs de desfășurare pentru dezvoltarea unui medicament pentru SBB, dar până în prezent nu a fost dezvoltat niciun tratament etiologic.
Speranța de viață a pacientului nu este redusă în acest sindrom, dar persoanele cu SBB au nevoie de îngrijire specializată și, în multe cazuri, sunt dependente de ajutorul altor persoane în viața de zi cu zi.
Intervențiile medicale pentru pacienții cu SBB constau în ameliorarea simptomelor și a efectelor secundare ale afecțiunii, dar majoritatea acestora sunt dificil de tratat. Și, deși tratamentul se concentrează de obicei pe simptomele specifice unei persoane, pacienții au nevoie de o îngrijire multidisciplinară care implică un nefrolog, oftalmolog, endocrinolog și un specialist în genetică. Pacienții și familiile lor au nevoie, de asemenea, de învățarea managementului unui astfel de pacient și de sprijin psihologic.
De asemenea, dezvoltarea copiilor poate fi semnificativ întârziată și limitată în cazul acestui diagnostic. Pot apărea și tulburări de anxietate. Nu de puține ori, SBB poate duce la tulburări psihologice și depresie la rudele sau părinții celor cu SBB.
Pacienții cu SBB pot fi afectați în mod semnificativ în viața de zi cu zi și suferă de un câmp vizual foarte redus. Orbirea în sine poate duce la un disconfort psihologic sever sau chiar la depresie.
SBB poate duce, de asemenea, la probleme de comportament, iar copiii, în special, se pot confrunta cu fenomenul de bullying.
Studii recente au demonstrat că punctul comun al tuturor simptomelor SBB și al disfuncției ciliare este dereglarea metabolismului glicosfingolipidelor (GSL).
Cercetările explorează modul în care acest defect metabolic poate fi țintit, pentru a menține structura și semnalizarea ciliilor și, prin urmare, pentru a conduce la o ameliorare a patologiei în mai multe organe. Această opțiune terapeutică se află doar în stadii experimentale și nu a fost încă dovedită.
Probleme de vedere:
Obezitatea:
Tulburări comportamentale:
Funcția renală afectată:
Polidactilie / Anomalii genitale:
Ce se va întâmpla cu copilul meu în viitor? Care sunt perspectivele lui?
Documentarea bolii și a rezultatelor testelor:
A fi diagnosticat cu o boală de rinichi poate fi un lucru dificil, dar înțelegerea afecțiunii dumneavoastră sau a copilului dumneavoastră este primul pas pentru a prelua controlul asupra simptomelor acesteia. Unii dintre acești termeni comuni ar putea fi menționați de medici. Lată ce înseamnă ei:
BCR (Boala cronică de rinichi) | O afectare progresivă și ireversibilă a rinichilor care, pe parcursul a luni sau ani, poate duce la insuficiență renală. Nu există un tratament curativ pentru BCR, dar există tratamente care pot încetini în mod semnificativ progresia bolii dacă sunt inițiate din timp. |
Creatinina | Este un produs de metabolism normal al organismului. Uneori se verifică nivelul de creatinină din sânge și/sau urină și se poate astfel determina cât de bine filtrează rinichii dumneavoastră deșeurile din sânge. |
Boala Crohn | Un tip de boală inflamatorie intestinală (BII), tulburare autoimună, care apare mai frecvent în cazul pacienților cu SBB . Aceasta provoacă inflamația tractului digestiv ceea ce poate duce la dureri abdominale, diaree severă, oboseală, pierdere în greutate și malnutriție. |
Dializă | Procesul de eliminare artificială a deșeurilor și a excesului de lichid din sângele dumneavoastră. Există două tipuri principale de dializă - hemodializă și dializă peritoneală. În cazul hemodializei, sângele dumneavoastră este filtrat de un aparat extern numit dializor. Dializa peritoneală funcționează prin trecerea soluției de dializă în abdomen prin intermediul unui cateter pentru a vă filtra sângele din organism. |
ESRD (Renal Disease-Boală renală în stadiul final) | Stadiul final și cea mai gravă formă de boală renală. Aceasta înseamnă că rinichii dumneavoastră au cedat, iar în acest moment este nevoie de dializă sau de un transplant de rinichi. |
RFG (Rata de filtrare glomerulară) | Rata la care rinichii (mai exact glomerulii din ei) filtrează deșeurile din sânge. Analiza se numește estimarea ratei de filtrare glomerulară (eGFR) pentru că în mod uzual este o valoare estimate pe baza unor formule matematice raportându-ne la valoarea creatininei serice, vârstei și înălțimii pacientului. |
Hirschsprung‘s | Descrie o absență a nervilor autonomi care se găsesc în mod normal în colon, aceștia controlând mișcarea peristaltică involuntară a colonului, deplasând astfel alimentele de-a lungul tractului digestiv. Această tulburare a fost observată la unii pacienți cu SBB. |
Insulina | Este un hormon produs de pancreas care reglează transportul glucozei (zahărului) către celule și utilizarea acestuia pentru producția de energie. Se știe că secreția este stimulată de producția de glucoză. |
Rezistența la insulină | Celulele organismului nu răspund în mod adecvat la stimularea insulinei și, ca urmare, glucoza nu poate să pătrundă în celule |
Nicturie | Purposeful urination at night, after waking from sleep; typically caused by nocturnal urine volumen. |
Polidipsia | Definește setea excesivă. Persoanele cu această afecțiune au tendința de a bea prea mult, pot să nu se simtă niciodată sătui și sfârșesc prin a consuma mult mai multă apă decât ar trebui. |
Poliuria | Este o producție excesivă sau anormal de mare de urină (> 3L în 24 de ore la adulți) |
Renoprotecția | Măsuri de protecție renală luate pentru a preveni afectarea rinichiului din orice cauză si pentru a minimiza efecte adverse - în special din cauza stresului oxidativ - asupra vascularizației renale. |
9. Husson H, Bukanov NO, Moreno S, Smith M, Richards B et all. Correction of cilia structure and function alleviates multi-organ pathology in Bardet–Biedl syndrome mice Human Molecular Genetics, 2020, Vol. 29, 2508–2522
10. Khan Sa, MuhaGenetics of human Bardet-Biedl syndrome, an updates Clin Genet 2016 Jul;90(1):3-15.
11. Meng X, Long Y, Ren J, Wang G, Yin X, Li S. Ocular Characteristics of Patients With Bardet-Biedl Syndrome Caused by Pathogenic BBS Gene Variation in a Chinese Cohort. Front Cell Dev Biol. 2021
12. Tsyklauri O, Niederlova V, Forsythe E et all. .Bardet–Biedl Syndrome ciliopathy is linked to altered hematopoiesis and dysregulated self-tolerance. EMBO Rep. 2021 Feb 3; 22(2): e50785. Published online 2021 Jan 11. doi: 10.15252/embr.202050785
13. Weihbrecht K, Goar WA, Pak T, et al. Keeping an Eye on Bardet-Biedl Syndrome: A Comprehensive Review of the Role of Bardet-Biedl Syndrome Genes in the Eye. Med Res Arch. 2017; 5(9):https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5814251/.
14. https:/ rarediseases.org/rare-diseases/bardet-biedl-syndrome/